Un autoroman ironist-onirist

(Dumitru Țepeneag, Camionul bulgar. Șantier sub cerul liber, Polirom – Fiction Ltd, Iași, 2010, 224 p.)

 „Inițial vroiam să mă învârt în jurul unui proiect de roman incitând cititorul să-și construiască el însuși romanul său. […]. Recunosc că n-am avut curajul să «scriu» un adevărat șantier: să adun materiale de construcție, să pun unele lângă altele cărămizi narative și idei structurante și să-l las pe cititor să-și facă el însuși romanul. E adevărat: [...], e martor la eforturile mele de-a scrie încă o carte – cartea de prisos, cum vor fi unii tentați s-o numească…”

O supraviețuire nevictorioasă

(Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse, Polirom, Fiction Ltd, Iași, 2011, 240 p.)

„După ce am scris o primă formă a cărții și am lăsat-o „la uitat” o perioadă suficient de mare, am luat-o la citit pe sărite, de curiozitate, înainte de a începe rescrierea. Ei bine, acum apare surpriza. Uitasem atât de bine textul, încât unele pasaje mă făceau să roșesc ușor din pricina limbajului nu tocmai ortodox. Ori, cum bine știm, atunci când ești în gașcă, într-o atmosferă specială, multe cuvinte care din afară par vulgare, înăuntrul grupului au o istorie a lor și sunt considerate foarte normale. Eu, după un timp, citind pe sărite și fiind în afara atmosferei romanului, devenisem un outsider.”¹

Cu alte cuvinte, Dan Lungu (re)scrie un roman. Bolnav de-o nostalgită fără leac după ceva mai tinerii Băieți de gașcă din liceul botoshiman, autorul începe și duce la bun sfârșit un subiect încropit pe sărite, contrapunctic la toate nivelurile. Fără să-i detectez un simptom al epuizării narative, Dan Lungu bate pasul pe loc într-o continuă grație. Cert e că prozatorul epuizează trama din volumul de scurtă publicat în 2005, de parcă proza cu amănuntul ar (putea) funcționa ca (simplu) pretext pentru a scrie (mai) bine. Despre cum băieții de gașcă s-au făcut peste noapte bărbați de treabă, la casa, cu nevestele și regretele lor.

L’istituzione chi va

(ionuț chiva, instituția moartă a poștei, prefață de Cosmin Ciotloș, casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, București, 2011, 80 p.)

„«Povestea acestei cărţi» e că n-a fost gândită, până relativ de curând, ca o carte. La câţiva ani după terminarea facultăţii am intrat într-un alcoolism soft, nu atât că mă făceam muci întruna, dar beam zilnic, acasă, câte patru, apoi cinci, apoi şase beri. Rămăsesem cumva în şcoală, mi-a plăcut foarte mult acolo. Cum sunt şi uşor nevrotic şi eram cam nemulţumit de viaţa mea, când începeam să mă fac mă lua aşa o stare: – şi mai scriam câte o poezie. Până la urmă am scris o sută sau câte sunt. Na, băiat expresiv.”¹

Curat expresiv, Ionuț Chiva recidivează poetic. Numai că, răspunzând prefeței lui Cosmin Ciotloș, care copiază prin titlu cel de-al doilea roman proiectat – și abandonat – de prozator, după relativ buna receptare a programaticului 69, lucrurile nu stau bine. De fapt, am putea spune că nu stau nicicum. Cu alte cuvinte, ca să-i răspundem și lui Mircea Martin, cel care s-a grăbit în urmă cu șapte ani să-l infranumească pe noul autor, micul Burroughs a devenit micul Chiva.

Andante malincolico

Dürer – Melencolia I

În ultimul[1] Echinox, i-am trimis o scrisoare poate cam înflăcărată lui Sibelius. I-am demonstrat în cuvinte, prăpăstioase şi pline de neputinţă, cât îl iubesc. Am exagerat, însă n-am primit răspuns. În redacţie, mi s-a spus c-am luat o supradoză mortală din el.

Între timp, am coborât cu picioarele pe pământul Danemarcei. Şi te-am găsit pe tine. Dinspre Baltica pluteau prin aer Oceanidele lui Jean, dinspre fiordul Oslo venea până la mine, cu viteza ţipătului, ţipătul nud al lui Munch. Însă prin trupul meu vibrau numai paşii tăi, pe malul neted al uneia din cele 76 de insule daneze nelocuite. Venea spre mine ceva foarte familiar: a treia mişcare din Cele patru temperamente, simfonia ta cu numărul doi, însă prima pentru mine. La început, am crezut că e Hans Christian,  furişându-se după vreo mică sirenă. Dar nu era nimeni. Era doar o insulă pustie, parcă mereu mai pustie. Şi pe plajă se plimba spectrul melancoliei, perechea ta renegată şi nerecunoscută, fără nume. Şi dacă tot veni vorba de nume, pentru mine vei fi Carl, pentru cei care citesc Echinoxul, această foarte generoasă revistă care publică scrisorile mele către marii compozitori, vei fi Nielsen.

un vis-întrebare

Rafal Olbinski, Pelleas et Melisande (2008)

Mă gândeam, oare de ce dedicațiile sunt în formă nonpersonală: Conchitei, pentru că…, Priscillei, cu multă… Chiar când sunt semnate sub nasul norocosului – cum să nu discriminez în această privință? De ce nu ție, Malvina, pentru tine, Laurențiu?! Ca și cum autorul, captiv într-un complex auctorial de nedesfăcut, sau poate că numai reflex învățat, ar atenta la viața lectorului sau lectoriței cuminte, pentru a-i transforma cu totul în persoane de hârtie. Ca și cum sau altfel cum?

De la mine, Laurențiu, pentru tine, singura.

Hypertext. Cybertext. Digitext (3)

3. Digitext and digitalism

When it comes to what I shall define as digitext, the pre-examples are already common: Raymond Queneau’s Hundred Thousand Billion Poems, Julio Cortázar‘s Hopscotch or the novels of Milorad Pavić, in which reading is a combinatorial act, ordered by the reader and not by the author, who only proposes different trajectories. In addition to this, we could say that the reception theory of this kind of texts is beyond reading, overcoming it into a more complex interaction.

Hypertext. Cybertext. Digitext (2)

2. Cybertext and cybermodernism

In 1997, Espen J. Aarseth defined cybertext as a type of ergodic literature[1], emphasizing the role of the cyber-medium in the reception of cybertextual realities. But not only there the medium is a character, if we want to follow Aarseth statements. First, a medium is always defined in contrast with another, and even paper is present more than in a tactile way when we read a book. Secondly, the choice of the reader that became user is only a gradation of the same possibility, preexistent in the nonvirtual age. Finally, the long proclaimed openness of cybertext is just a little bit larger than the traditional one. I would say just that the openness of the text is real, not only a critical metaphor.