Luciditatea pe invers

Alex. Leo Șerban, Alte camere, alte glasuri de ieri, Pandora M, București, 2011, 104 p.

„m-am chinuit o viață întreagă să nu arăt că pot scrie poezie, am lucrat mult la imaginea mea de om lucid, dur, în așa fel încît să nu se prindă nimeni că aș putea fi și altfel, că aș putea fi sensibil.”

Cuvintele de mai sus îi aparțin criticului de film Alex. Leo Șerban și sunt reproduse din prefața volumului său de poeme, publicat la nici două luni de la decesul autorului, în colecția „Cercul poeților apăruți”, coordonată de Svetlana Cârstean. Și chiar am crezut că nu văd bine și că la mijloc trebuie că s-a făcut o greșeală. Dacă nu divină, cel puțin de tipar. Pentru că, nu-i așa, „Cercul poeților dispăruți” ar fi o foarte bună idee. Poeții post-mortem sau poeții anonimi. Cu siguranță, nu Alex. Leo Șerban este primul.

Astfel, debutând încă din 1976 – nu oriunde, ci în Chicago Review – poetul de față ne pune la începutul cărții un ciclu de poezii din 1984, intitulat „O provincie sentimentală”. Cum se va dovedi până la capăt, unele poeme par din start ecranizările minimaliste ale unor evenimente la fel de minimaliste, cu alte cuvinte li se conferă un efect aproape cinematografic: „un porumbel pe / marginea / balconului // așternutul pus la / aerisit // ceasul care / ticăie // (mi-ai lăsat / aceste cuvinte / înainte de a / pleca / dar nu mi-ai / spus în ce / ordine / trebuie așezate)” („scenografie”). Putem lua drept motto aceste versuri, adăugându-le analiza Ioanei Pârvulescu de pe coperta IV: „după ce viața te face bucățele, poezia te recompune din cioburi, într-un vitraliu”. Fapt e că Alex. Leo Șerban testează mai multe formule poetice, căutându-și o voce proprie numai a lui, preluând elemente și tatonând numeroase terenuri. Încât volumul îi apare subit, ca o colecție de unicate, fiecare cam ca păpușa din penultimul text, inestimabilă și misterioasă, deși hidoasă la prima vedere.

Mascat lucid în viața de toate filmele, criticul era de fapt un ludic: „o scară / interioară / o balustradă de / fier forjat / un înger rococo / o sonerie insistentă / cîteva cuvinte-n / rusește // e ora patru și un / sfert după-amiază / mă găsesc în / locul descris // – Dumneavostră? / – Raskolnikov?!” („entr’acte”). Mai departe, după un impromptu și un text matein cu Pantazi în titlu – mai încolo vom da chiar și de un sonet – avem trei poeme ce patinează lingvistic: „frailty = woman” („i’m really a / man / qui désire tes / faiblesses / and i long for / your sadness / plutôt que ton / corps”), „les souriers de chamois”, respectiv „indescription de visage”. Apoi, haiku-uri. Într-unul din ele, imaginându-și cu destulă nonșalanță un „nufăr fals într-o / apă reală”, poetul ne amintește, sau doar intertextualizează pe invers, un celebru vers aparținând lui Marianne Moore („imaginary gardens with real toads in them” – Poetry). Și trebuie notat că trimiterea la viziunea poetei americane revine, deși ceva mai fidel, în ciclul secund al cărții, când Alex. Leo Șerban parcă vede niște „femei fantomatice / în balcoane inexistente” („tout est si peu”). Dar asta nu prea contează; narcisismul auctorial insuportabil ni se dezvăluie fără drept de apel: „și noi aici în casa / noastră / însingurată / trecem prin / camere cu / oglinzi între / mîini / așteptînd ca un / chip să le / spargă. dar nu / vine nimeni” („nouă deschidere asupra materiei”).

Livresc ori pitoresc?

Prin urmare, poemele din „aprilie orb / «april is the cruelest month» (T.S. Eliot)”, compuse probabil în diferite luni ale anului 1985, apar ca tot atâtea experiențe revelatorii, pe care le-aș cataloga drept egocentrate suprarealist. Așa cum în al șaselea cânt al infernalei sale capodopere, Lautréamont punea laolaltă cele mai îndepărtate noțiuni posibile pentru a defini frumusețea unui băiat, comparând-o cu „întâmplătoarea întâlnire pe o masă de disecție a unei umbrele cu o mașină de cusut”, confratele său Leo Șerban juxtapune te miri ce: „a deschis caseta / automobilului / din care a scos / un picior / o ventuză / o roată / așezîndu-le / ordonat pe / trotuar // fetița și-a adus / aminte / de buzunarele ei / și a scos zece / semințe / un pieptene și o / cutiuță cu / greieri” („revelații”); ba mai mult, repetând faza de mai sus, poetul nostru se va juca la fel într-un titlu din următorul ciclu, și anume „parole, pinacoteci, sfincși”. Însă referințele cad în avalanșă, de la… „pumnalul / Alcestei!”, la cummings ori Ivănescu; dar asta nu transformă volumul într-un pur experiment livresc. Astfel, bacovian, „orașul tot e / violet / dar grădina de / lîngă poștă e / albă / ca un cuțit / și femeia trecînd / prin ea / tăiată în / bucățele galbene / roșii verzi / e un vitraliu” („peisaj”). Autorul se poate inspira și dintr-un simplu titlu foucaultian, reușindu-i poeme ca „lucrurile acestea” sau, mai ales, „cuvinte și lucruri”, ce deschide ciclul cu numărul trei, din care s-a născut întregul volum (În alte camere, alte glasuri de ieri – 1986), textul terminându-se confesiv, ca o promisiune: „vom fi noi înșine, sălbatici în împărtășirea / secretului știut. (filosoful [adică lucidul; n. m.], în somn, va zîmbi.)”.

Cum Alex. Leo Șerban a cochetat și cu artele vizuale, vom înțelege maniera gen ut pictura poesis în care își concepe majoritatea poemelor din ciclul median. Deși pornește grotesc oarecum („și pașii grei iar ocolesc tabloul / ici-colo tușe-mprăștiind pe pînză / în timp ce mîna lui desface lent ruloul / din care ia salam ardei și brînză” – „peisaj hidos”), autorul evocă pe parcurs autoportretele lui Dürer, imageria lui Bosch, orbii lui Miró, figurile filiforme sculptate de Giacometti, dar și abstracționismele unei Vieira da Silva. Toate pentru a conchide prezumtiv: „n-auzi cioburile brațelor mele șuierînd prin noapte / în jumătatea de viață jumătatea de moarte spartă” („februarie – lui a.e.b.”).

Pentru că ultimele două cicluri ale volumului sunt cumva rupte de corpusul cărții, fiind scrise la distanță de două decenii, voi spune acum că printre punctele nevralgice per total s-ar număra frecvența verbului „a rostui”, jemanfișismul uneori desuet, inclusiv cel transpărut în comentariile din familia lui „sau așa ceva”, „nu contează”, până la păgubosul „deci”, la care s-ar adăuga multitudinea de poeme periculos-barbiene, criptice și fără gust, rimele prețioase – perloase, dacă mi se permite – și, vai, genitivele vag-imposibile: „mădularele camerei la primul șuierat al / perdelelor umplînd staulele obiectelor…” („aprilie orb”), sau „pîlnia lucrurilor să picure strălucire / prin toate ungherele culoarului-zeu” („prânzul”).

Premoniții și paradoxuri

În fine, ciclul „Grădini” (2000-2005) aduce jocul riscant al unei resemantizări: „sînt fericit // în jurul meu / [...] // doar fluturii nu citesc / pentru că scriu // și toți cei din jurul meu / citesc / poemele răspîndite de fluturi // și toți fluturii din capul meu / citesc primii / ce scriu eu aici // apoi răspîndesc // iar oamenii din jurul meu / [...] / citesc / ce scriu / și știu / că sînt fericit” („grădini pariziene”). Și totuși, în această penultimă secțiune îl simt cel mai poet și cel mai el însuși pe Alex. Leo Șerban: „și eu pe o bancă / scriind toate acestea / înainte de a-mi aprinde o țigară / și a termina cu / toate acestea”. Faptul se consumă odată cu așa-numitele „Lispoeme” din 2010. De ce nu Lisboeme? Ne-am putea retoric întreba. Nu mai contează. Ciclul e mai mult un album de voiaj, nicidecum un jurnal de călătorie; ca și cum ar avea premoniția sfârșitului, autorul își consideră textele superflue, defulând autoironic: „aș fi făcut mai degrabă o poză / decît să povestesc în 154 de cuvinte / dar, vai, mi s-a terminat bateria în aparat”.

Fiind o mărturisire făcută pe patul de moarte, volumul semnat poetic Alex. Leo Șerban deține valențe suplimentare, vindecătoare poate pentru alții. Lucidul critic de film și-a pus în gând un lucru perfect onorabil: a termina cu toate astea. Numai că, paradoxal, poemele sale sunt un început. Un debut în toată puterea cuvântului.

(text apărut în Cultura, nr. 39 (344) / 6 septembrie 2011)

Another poker movie

(Bogdan Coşa, Poker, Cartea Românească – Proză, Bucureşti, 2011, 200 p.)

„Întrebare: golanul şi scriitorul chiar sunt două tipuri incompatibile?

De acord, […], dar ce te faci atunci când romanul e unul cvasiautobiografic, având în mijlocul lucrurilor nişte golani citiţi şi nebărbieriţi?

[…]. Rămâne de văzut, în ceea ce mă priveşte, ce compromis am făcut: sunt un golănaş care ‘a vorbit’ sau sunt un scriitor care a trăit în promiscuitate?”¹

La prima lectură, despre Bogdan Coşa nu s-ar zice că debutează. Romanul său Poker emană maturitate nu doar în ce priveşte personajele, ci şi la nivel de scriitură. Poate numai aşa s-ar explica pretenţiile nejustificate ale juriului Cărţii Româneşti în a decerna doar un premiu la debut în acest an, ignorând volumele de poezie şi teatru, de parcă ştacheta ridicată de prospătul prozator braşovean ar fi fost imposibilă pentru ceilalţi.

Melancholia strikes again

Am văzut-o. Melancolia von Trier, un prolog năucitor și un film acceptabil, din categoria celor pe care n-aș mai vrea să le văd, oricum, decât singur. Un film la care să mergi împreună cu prietenii. Sau, și mai bine, de unul singur. Nici într-un caz cu persoana iubită. Cu prieteni cărora mai trebuie să le plăteşti nişte poliţe, de buni prieteni ce-ţi sunt. Nu cu iubita. Nu cu iubitul.

Un autoroman ironist-onirist

(Dumitru Țepeneag, Camionul bulgar. Șantier sub cerul liber, Polirom – Fiction Ltd, Iași, 2010, 224 p.)

 „Inițial vroiam să mă învârt în jurul unui proiect de roman incitând cititorul să-și construiască el însuși romanul său. […]. Recunosc că n-am avut curajul să «scriu» un adevărat șantier: să adun materiale de construcție, să pun unele lângă altele cărămizi narative și idei structurante și să-l las pe cititor să-și facă el însuși romanul. E adevărat: [...], e martor la eforturile mele de-a scrie încă o carte – cartea de prisos, cum vor fi unii tentați s-o numească…”

O supraviețuire nevictorioasă

(Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse, Polirom, Fiction Ltd, Iași, 2011, 240 p.)

„După ce am scris o primă formă a cărții și am lăsat-o „la uitat” o perioadă suficient de mare, am luat-o la citit pe sărite, de curiozitate, înainte de a începe rescrierea. Ei bine, acum apare surpriza. Uitasem atât de bine textul, încât unele pasaje mă făceau să roșesc ușor din pricina limbajului nu tocmai ortodox. Ori, cum bine știm, atunci când ești în gașcă, într-o atmosferă specială, multe cuvinte care din afară par vulgare, înăuntrul grupului au o istorie a lor și sunt considerate foarte normale. Eu, după un timp, citind pe sărite și fiind în afara atmosferei romanului, devenisem un outsider.”¹

Cu alte cuvinte, Dan Lungu (re)scrie un roman. Bolnav de-o nostalgită fără leac după ceva mai tinerii Băieți de gașcă din liceul botoshiman, autorul începe și duce la bun sfârșit un subiect încropit pe sărite, contrapunctic la toate nivelurile. Fără să-i detectez un simptom al epuizării narative, Dan Lungu bate pasul pe loc într-o continuă grație. Cert e că prozatorul epuizează trama din volumul de scurtă publicat în 2005, de parcă proza cu amănuntul ar (putea) funcționa ca (simplu) pretext pentru a scrie (mai) bine. Despre cum băieții de gașcă s-au făcut peste noapte bărbați de treabă, la casa, cu nevestele și regretele lor.

L’istituzione chi va

(ionuț chiva, instituția moartă a poștei, prefață de Cosmin Ciotloș, casa de pariuri literare, seria Poezie, colecția Prezent, București, 2011, 80 p.)

„«Povestea acestei cărţi» e că n-a fost gândită, până relativ de curând, ca o carte. La câţiva ani după terminarea facultăţii am intrat într-un alcoolism soft, nu atât că mă făceam muci întruna, dar beam zilnic, acasă, câte patru, apoi cinci, apoi şase beri. Rămăsesem cumva în şcoală, mi-a plăcut foarte mult acolo. Cum sunt şi uşor nevrotic şi eram cam nemulţumit de viaţa mea, când începeam să mă fac mă lua aşa o stare: – şi mai scriam câte o poezie. Până la urmă am scris o sută sau câte sunt. Na, băiat expresiv.”¹

Curat expresiv, Ionuț Chiva recidivează poetic. Numai că, răspunzând prefeței lui Cosmin Ciotloș, care copiază prin titlu cel de-al doilea roman proiectat – și abandonat – de prozator, după relativ buna receptare a programaticului 69, lucrurile nu stau bine. De fapt, am putea spune că nu stau nicicum. Cu alte cuvinte, ca să-i răspundem și lui Mircea Martin, cel care s-a grăbit în urmă cu șapte ani să-l infranumească pe noul autor, micul Burroughs a devenit micul Chiva.

Andante malincolico

Dürer – Melencolia I

În ultimul[1] Echinox, i-am trimis o scrisoare poate cam înflăcărată lui Sibelius. I-am demonstrat în cuvinte, prăpăstioase şi pline de neputinţă, cât îl iubesc. Am exagerat, însă n-am primit răspuns. În redacţie, mi s-a spus c-am luat o supradoză mortală din el.

Între timp, am coborât cu picioarele pe pământul Danemarcei. Şi te-am găsit pe tine. Dinspre Baltica pluteau prin aer Oceanidele lui Jean, dinspre fiordul Oslo venea până la mine, cu viteza ţipătului, ţipătul nud al lui Munch. Însă prin trupul meu vibrau numai paşii tăi, pe malul neted al uneia din cele 76 de insule daneze nelocuite. Venea spre mine ceva foarte familiar: a treia mişcare din Cele patru temperamente, simfonia ta cu numărul doi, însă prima pentru mine. La început, am crezut că e Hans Christian,  furişându-se după vreo mică sirenă. Dar nu era nimeni. Era doar o insulă pustie, parcă mereu mai pustie. Şi pe plajă se plimba spectrul melancoliei, perechea ta renegată şi nerecunoscută, fără nume. Şi dacă tot veni vorba de nume, pentru mine vei fi Carl, pentru cei care citesc Echinoxul, această foarte generoasă revistă care publică scrisorile mele către marii compozitori, vei fi Nielsen.

un vis-întrebare

Rafal Olbinski, Pelleas et Melisande (2008)

Mă gândeam, oare de ce dedicațiile sunt în formă nonpersonală: Conchitei, pentru că…, Priscillei, cu multă… Chiar când sunt semnate sub nasul norocosului – cum să nu discriminez în această privință? De ce nu ție, Malvina, pentru tine, Laurențiu?! Ca și cum autorul, captiv într-un complex auctorial de nedesfăcut, sau poate că numai reflex învățat, ar atenta la viața lectorului sau lectoriței cuminte, pentru a-i transforma cu totul în persoane de hârtie. Ca și cum sau altfel cum?

De la mine, Laurențiu, pentru tine, singura.

Hypertext. Cybertext. Digitext (3)

3. Digitext and digitalism

When it comes to what I shall define as digitext, the pre-examples are already common: Raymond Queneau’s Hundred Thousand Billion Poems, Julio Cortázar‘s Hopscotch or the novels of Milorad Pavić, in which reading is a combinatorial act, ordered by the reader and not by the author, who only proposes different trajectories. In addition to this, we could say that the reception theory of this kind of texts is beyond reading, overcoming it into a more complex interaction.

Hypertext. Cybertext. Digitext (2)

2. Cybertext and cybermodernism

In 1997, Espen J. Aarseth defined cybertext as a type of ergodic literature[1], emphasizing the role of the cyber-medium in the reception of cybertextual realities. But not only there the medium is a character, if we want to follow Aarseth statements. First, a medium is always defined in contrast with another, and even paper is present more than in a tactile way when we read a book. Secondly, the choice of the reader that became user is only a gradation of the same possibility, preexistent in the nonvirtual age. Finally, the long proclaimed openness of cybertext is just a little bit larger than the traditional one. I would say just that the openness of the text is real, not only a critical metaphor.